Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului – o dureroasă lezare a limitelor umanismului
Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului – o dureroasă lezare a limitelor umanismului
”Viața, acolo, era cu frică. Se putea întâmpla orice, în orice moment. Înțelegeți…? Știți ce o să vă spun? Poate n-ați auzit povestea asta… Era acolo o doamnă care era gravidă, și cum avea paltonul larg, nu a fost observat acest lucru când i-au dat drumul în lagăr. Atunci noi ne întrebam: ce se va întâmpla cu femeia asta dacă se va vedea că e gravidă…?! Una dintre fete a spus: trebuie să facem ceva! Era acolo o doctoriță din Sighet. S-a vorbit cu ea ca atunci când îi vin durerile să fie culcată pe jos… Noi am stat acolo – eram peste 1300 de fete și femei, încă și mama era cu noi – și nu s-a auzit niciun zumzet, stăteam acolo, era o liniște… Una dintre fete a legat-o la gură să nu zbiere când îi vin durerile, iar femeia a născut acolo un băiețel… L-au luat imediat, era noapte, și au fugit cu el la veceu și l-au aruncat acolo… Dar ea a rămas în viață. După război, nu s-a mai întors pe-aici… ”
Aceasta este mărturia uneia dintre supraviețuitoarele – pe atunci de 23 de ani – a lagărului de exterminare de la Auschwitz, povestită reporterului TVR Cluj, după șapte decenii de la ”iadul pe pământ” (în 2015). Este o amintire vie pe care o putem vedea în fața propriilor ochilor și o parabolă cruntă și palpabilă a intersectării vieții și morții în lagărul nazist care a fost eliberat cu 76 de ani în urmă, pe 27 ianuarie 1945, de către forțele sovietice, instituită ca Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului.
În România anului 2021, țara de obârșie a mamei lipsită de orice șansă a maternității la Auschwitz, dar și a acelor evrei care au pierit în tabere de concentrare pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ori i-au supraviețuit cu răni nevindecate peste timp, locuitorii unui oraș cu moștenire culturală evreiască marcantă, vizibilă peste tot și astăzi, numesc drept ”neplăcut” și ”deranjant” faptul că strada lor a fost redenumită Strada Evreilor Deportați…
Amintirea și rememorarea acestei orori nu poate fi, și nici nu trebuie să fie plăcută, pasageră sau nederanjantă. Cele întâmplate în lagărul de exterminare, eliberat cu 76 de ani în urmă, au rezultat moartea unui milion de evrei din întreaga Europă – printre ei mai mult de 130 de mii de evrei din România-, precum și a unui număr de cel puțin 20 de mii de membri ai comunității rome din Europa. Este un fapt care trebuie cel puțin să ”deranjeze”, să creeze ”neplăceri” memoriei colective și în 2021, totodată, să responsabilizeze posteritatea întru cunoașterea propriilor forțe distructive. Acest proces nu se poate derula fără a ne aminti de cele întâmplate atunci.
La Auschwitz, cu mai bine de șapte decenii în urmă, au fost lezate în mod dureros limitele umanismului și încrederea în morala care stabilește aceste limite. Acest fapt nu se poate nega.
De aceea, întrebările pe care trebuie să ni le formulăm astăzi: care sunt obligațiile noastre pentru ca ororile eliminării alterității să nu se mai producă niciodată? Am întreprins, oare, toate demersurile în acest sens în domeniul educației, în privința sancționării imediate a celor care neagă Holocaustul în spațiul public, și ne-am crescut, oare, copii după principiul că alteritatea, diversitatea sunt valori și nu amenințări, am asigurat rememorării acestor evenimente istorice și victimelor acestora efortul, locul și timpul necesar?
Dacă putem răspunde cu ”da” fără echivoc la astfel de întrebări, putem afirma că am ajuns cu niște pași mai aproape de normalitate.
Laczikó Enikő, Secretar de stat al Departamentului pentru Relații Interetnice
Imagine preluată de pe tvr.ro
